Expresia „cei șapte ani de acasă” este adesea folosită pentru a descrie modul în care o persoană, fie copil, fie adult, își manifestă comportamentul și atitudinea. Auzim deseori spunându-se despre cineva că „nu are cei șapte ani de acasă” atunci când comportamentul său denotă lipsă de maniere sau nepoliticos. Prin aceasta, se subliniază absența unor norme fundamentale de comportament și bun-simț, pe care, în mod ideal, fiecare dintre noi ar trebui să le învețe în primii ani de viață. Același principiu funcționează și invers; o persoană cu bun-simț este adesea descrisă ca fiind „bine crescută”.
Rolul familiei în formarea comportamentului
Această expresie, care are și o conotație moralizatoare, sugerează că nu instituțiile de educație formală sau mediul profesional sunt responsabile primordial pentru comportamentul unei persoane, ci familia și mediul în care aceasta a crescut. Atunci când întâlnim un adult care nu manifestă respect sau grijă față de ceilalți, se presupune că problemele provin din lipsuri în educația primită acasă.
Primii ani de viață: o perioadă de acumulare intensă
Studiile din psihologie pun un accent deosebit pe importanța primilor șapte ani de viață. Acesta este intervalul în care copiii absorb o vastă cantitate de informații, care contribuie la construirea bazei caracterului viitorului adult. Este esențial ca în această perioadă să se asimileze norme fundamentale precum respectul, politețea, empatia și igiena personală.
Învățarea în această perioadă se face mai ales prin imitație. Copiii absorb comportamentele și atitudinile celor din jurul lor mult mai eficient decât prin predici sau instrucțiuni directe. Un exemplu de bune maniere și respect oferit de părinți și îngrijitori va fi replicat de copil.
Impactul mediului și grădiniței
Deși familia rămâne pilonul principal în dezvoltarea normelor sociale ale copilului, în societatea modernă, o mare parte a celor „șapte ani de acasă” se petrece și în afara căminului. Majoritatea copiilor frecventează grădinițele de la vârste fragede, iar mediul educațional devine la fel de relevant. Educatorii și personalul grădinițelor devin, astfel, autorități și modele suplimentare pentru cei mici.
Dezvoltarea atașamentului și a încrederii
Un copil trebuie să simtă iubirea și protecția necondiționată a părinților pentru a dezvolta un atașament securizant în primii doi ani. Această siguranță emoțională este esențială pentru încrederea cu care va explora lumea. Un mediu stabil și un adult calm lăudabil vor ajuta un copil să-și regleze emoțiile și să demonstreze empatie.
Construirea empatiei și a responsabilității
Empatia începe să se dezvolte treptat în primii ani, copii învățând să-și exprime emoțiile adecvat și să recunoască sentimentele celor din jur. Un copil educat cu empatie va putea susține relații sănătoase în societate și va înțelege importanța corectitudinii în fața greșelilor.
Este crucial ca părinții să fie modele de comportament. Dacă aceștia se comportă respectuos și empatic, copilul va adopta similar aceste norme, consolidând astfel ceea ce cunoaștem ca cei „șapte ani de acasă”.
În concluzie, prin educația analizată pe parcursul primilor șapte ani, nu doar că îl pregătim pe copil pentru a naviga eficient prin interacțiunile sociale de mai târziu, dar îi oferim și o bază solidă pentru dezvoltarea sa psihică și emoțională de-a lungul întregii vieți. Această perioadă formează fundamentul personalității lor și influențează decisiv viitorul.
