Într-o mișcare care ar putea schimba percepția publicului despre una dintre cele mai discutate tragedii maritime din istorie, autorul Dan E. Parkes își propune să reanalizeze ultimele momente ale căpitanului Edward J. Smith în volumul său captivant, „Titanic Legacy: The Captain, The Daughter and The Spy”. Această carte promite să demonteze miturile răspândite de-a lungul decadelor, aducând o lumină nouă asupra unui episod controversat.

Imediat după catastrofa din aprilie 1912, tabloidele din întreaga lume au vânat titluri senzaționale. Una dintre cele mai grave afirmații făcute atunci a fost sinuciderea căpitanului Smith, citită cu sete de un public avid de dramă. Totuși, Parkes susține că nu există dovezi concrete care să susțină aceste acuzații dramatice. El speculează că zgomotele de focuri de armă de pe puntea principală, desfășurate probabil pentru calmarea mulțimii după ciocnirea cu aisbergul, au fost confundate cu un gest final din partea căpitanului.

Sufletele martorilor rămân marcate de diversele interpretări ale acelei nopți înghețate. Robert Williams Daniel, un pasager din clasa întâi, oferă claritate amintind că a observat cum Smith se afla pe punte, păstrându-și calmul, în timp ce vasul se ducea încet la fund. Mai emoționant este martorul bucătarului Isaac Maynard, care evocă o scenă aproape eroică – Smith, care refuză ajutorul și își îndeamnă echipajul să aibă grijă de ei înșiși.

Lecțiile de umanitate și curaj nu se opresc aici. Povestea focaristului Frederick Harris adaugă un strat nou, aproape liric, istoriei: căpitanul Smith, sărind în apă pentru a salva un bebeluș, reușind să îl plaseze pe o plută înainte de a dispărea în adâncimi. Poate că testamentul final al acestor martori ai dezastrului este lupta umană împotriva inevitabilului.

Parkes investighează și zvonurile aberante care au înconjurat evenimentul tragic – replica unui tabloid ieftin trăită de familia Smith. Ramsiți emoțional de aceste acuzații, soția lui Smith, Eleanor, și fiica lor de numai 7 ani, Mel, au trebuit să îndure șuieratul povestirilor ridicole. Și speculațiile nebunești au continuat. La câteva luni după scufundare, un bărbat din Baltimore susținea că Smith trăia sub un alias, iar mai târziu, un vagabond din Ohio afirma că el era căpitanul reîntors.

Parkes ne invită să vedem dincolo de senzaționalism, amintindu-ne că Smith nu era doar un marinar. El a fost simbolul unei epoci care se sfârșea, o figură devotată datoriei și onoarei. Analizând declarațiile supraviețuitorilor și dovezile disponibile, autorul pictează portretul unui comandant care a murit probabil în apele înghețate ale Atlanticului, alăturându-se astfel celor 1.495 de suflete care nu au avut șansa unei mântuiri.

Cu o claritate emoționantă, Parkes învăluie enigma ultimelor momente ale căpitanului și propune o reevaluare necesară a istoriei acestui om. În cuvintele păstrate de Chicago Tribune, capturăm esența eroismului său: „Ei bine, dacă cel mai mare vas din lume se scufundă, eu mă voi scufunda cu el.”

Cartea „Titanic Legacy” se dovedește a fi nu doar o mărturie a istoriei, ci și o chemare la reconsiderare, un apel pentru justiție istorică. Mistificările și acuzațiile împotriva lui Edward Smith sunt demontate cu o eleganță care ne reamintește cât de fine sunt firele dintre legendă și adevăr. Dezbaterea rămâne deschisă, dar Parkes oferă o viziune mai nuanțată asupra rolului pe care comandantul l-a avut în tragedia Titanicului, pledând pentru realitate în fața ficțiunii.

Odată ce misterul căpitanului Smith este descifrat, canoanele istoriei ar putea fi reconfigurate, restaurându-i demnitatea meritată unui erou uitat.