Într-o dimineață umedă după o furtună liniștită, un parfum familiar și captivant se răsfrânge în aer – acesta este mirosul inconfundabil al primei ploi pe pământul uscat, cunoscut sub numele de „petrichor”. Termenul, născocit în 1964 de cercetătorii australienii Isabel Bear și Dick Thomas, descrie un ulei volatil ce provine din interacțiunea dintre probele de sol și vegetația expusă aerului și luminilor, dar protejată de apă. Acest ulei poartă un amestec complex de compuși organici volatili care ajută la crearea acelei arome nostalgice și revigorante.
Geosminul și 2-metilisoborneolul (2-MIB) sunt compușii principali care conferă pământului acel miros caracteristic și atrag instantaneu atenția. În studiile ulterioare, s-a observat că acești compuși se acumulează în spațiile poroase ale solului. Ryan Busby, ecologist la Corpul de Ingineri al Armatei SUA, subliniază importanța acestor compuși: „Cercetările au demonstrat că atunci când picăturile de ploaie lovesc solul, eliberarea acestor compuși în atmosferă este inevitabilă.”
Deși originile exacte ale geosminului și 2-MIB nu sunt încă pe deplin înțelese, principala sursă par să fie bacteriile din sol, acest subiect fiind explorat continuu de cercetători. Diferitele proporții ale acestor doi compuși explică de ce miroul variază de la o locație la alta. Geosminul este destul de uniform distribuit, dar 2-MIB prezintă variații locale semnificative. Astfel, aroma de ploaie are nuanțe unice în funcție de loc.
Mirosul de petrichor este influențat de alți compuși volatili emis de plante, precum și de mirosul de ozon generat de fulgere. Persoanele percep acest miros într-un mod unic, având o sensibilitate notabilde ridicată la geosmin, detectându-l în apă la concentrații extrem de scăzute – de doar 4 ng/L, ceea ce echivalează cu o linguriță în 200 de piscine olimpice.
Busby sugerează că această sensibilitate ar putea fi evolutivă, ajutându-ne la identificarea surselor de apă. „Geosminul este comun în solurile umede și fertile”, declară el. „Această capacitate de a-l detecta ar putea fi un avantaj crucial în găsirea apei.”
Creaturile din regnul animal folosesc și ele acest miros pentru supraviețuire. Cămilele, de exemplu, pot localiza oaze din deșert de la zeci de kilometri distanță, iar țânțarii folosesc geosminul pentru a găsi locuri unde să-și depună ouăle.
În contrast cu mirosul plăcut de petrichor, gustul geosminului și al 2-MIB este mai degrabă dezagreabil, provocând o reacție de respingere față de apa potențial contaminată. Gustul mucegăit pe care acești compuși îl produc în apă ar putea fi un mecanism evolutiv de apărare, ajutând la identificarea surselor de apă nesigure.
Întrebarea intrigantă rămâne: de ce bacteriile din sol produc aceste substanțe în cantități atât de mari? Un studiu recent din „Nature Microbiology” analizează interacțiunea bacteriilor Streptomyces cu creaturi mici numite colembole. Acestea sunt atrase de geosmin și 2-MIB, consumând bacteriile și ajutând astfel la dispersarea lor prin mediu.
Ryan Busby presupune că mirosul intens de ploaie arsă este mai pronunțat atunci când ploaia lovește un sol uscat, deoarece, în timpul uscării, bacteriile intră în repaus, eliberându-și compușii în valuri, atrăgând organisme care ar putea să le transporte în condiții de creștere mai favorabile.
Cercetarea continuă să dezvăluie misterele din spatele acestui miros magic, transformând mirosul proaspăt al ploii într-un subiect fascinant și plin de potențial științific.
