Bă, ce circ a fost ăsta cu candidatura lui Iohannis la șefia NATO? 🤡 Parcă era un scenariu de comedie neagră, cu atâtea răsturnări de situație că nici nu știai să râzi sau să plângi. Dar hai c-o luăm cu începutul, că e o poveste ruptă din ițele vieții politice românești, plină de cârțe, bețe-n roate și intrigi de-ți stă mințile-n loc.

Pe 12 martie, în chiar ziua în care se aniversau 25 de ani de la extinderea NATO spre Est, Iohannis a dat o lovitură de teatru de-a dreptul șocantă. A anunțat că vrea să fie noul șef al Alianței Nord-Atlantice. 🤯 Motivația? Că e nevoie de un reprezentant din țările estice la conducerea NATO. Un argument destul de solid, trebuie să recunoaștem.

Doar că... ops! Când a făcut anunțul ăsta, cel puțin 20 din cele 32 de state membre ale NATO, inclusiv greierii apuseni (SUA, Marea Britanie, Franța și Germania), deja îl susțineau pe Mark Rutte, premierul olandez demisionar, pentru postul de secretar general. 😬

La început, lucrurile păreau să meargă bine pentru Iohannis. Ungaria și Slovacia nu prea erau de acord cu Rutte, iar Bulgaria și chiar Turcia păreau să aibă rezerve. Dar apoi, într-o întorsătură de situație demență, Viktor Orban a făcut-o lată.

Pe 3 iunie, la un eveniment electoral în Salonta, liderul de la Budapesta declara răspicat că Ungaria îl susține pe Iohannis pentru șefia NATO. Numai că... două luni mai târziu, pe 22 august, același Orban a dat-o la întors ca la Ploiești. 🤷‍♂️ A anunțat că de fapt îl susține pe Rutte, după ce a ajuns la o înțelegere cu Stoltenberg privind implicarea Ungariei în Ucraina.

Și ca și cum nu era de ajuns, și Slovacia, care inițial considera candidatura lui Iohannis "legitimă", a făcut stânga-mprejur. Pe 22 august, premierul Peter Pellegrini a anunțat că țara sa îl susține pe Rutte, după ce acesta și-ar fi arătat disponibilitatea de a aborda problema protecției spațiului aerian slovac.

Deci na, în loc să fie un avantaj pentru Est, candidatura lui Iohannis a devenit un fel de bășcălie pentru toată regiunea. 😕

În fața acestui val de trădări și schimbări de tabără, Iohannis a rămas ca un mic David înconjurat de o hăită de Goliation. Pe 23 august, a anunțat că a doua zi va prezenta în CSAT poziția sa privind candidatura și va face publică decizia luată.

Toată lumea s-a așteptat ca el să renunțe, după ce presa olandeză deja îl vedea pe Rutte ca șef sigur al NATO, cu Iohannis în postura "candidatului fără speranță" care trebuie să se retragă.

Și într-adevăr, presa de la Țările de Jos era deja în culmea fericirii. Agenția ANP scria că "Rutte e practic asigurat pentru postul de la NATO", după ce Ungaria și Slovacia și-au dat binecuvântarea.

Publicația NOS era și mai categorică: "Rutte devine noul secretar general, adversarul român se va retrage". Iar Volkskrant îl vedea deja pe Rutte ca șef, cu Iohannis în ipostaza "candidatului fără speranță" care trebuie să cedeze.

În timp ce presa internațională deja îl vedea pe Rutte în fruntea NATO, analiștii politici români au avut reacții diverse asupra candidaturii lui Iohannis.

Cristian Pîrvulescu a considerat-o o "candidatură de criză", menită inițial să rezolve problema lui Orban. Dar odată ce Orban a schimbat macazul, n-a mai avut rost să insiste. Pentru Pîrvulescu nu e un eșec, ci pur și simplu o chestiune de context.

Radu Delicote, în schimb, a văzut lucrurile mai pozitiv. Pentru el, important e că România a reușit să fie pe "radar", să aibă un cuvânt de spus în NATO. Plus că totul a făcut și puțin lobby pentru țara noastră.

Iar Radu Magdin a văzut-o ca pe o manifestare a "ambiției românești", ceva ce ne-a lipsit de multe ori. Chiar dacă nu a fost pregătită pe măsură, ideea în sine a fost bună.

Deci asta a fost, ăștia-s fazanii. 🤷 Până la urmă, candidatura lui Iohannis la șefia NATO a fost fie un eșec tactic, cum zice Magdin, fie o ambiție ratată din cauza pregătirii insuficiente.

Oricum, a fost un pic amuzant să vedem cum toată tevatura asta s-a transformat într-un circ cu iele și mături, cu state care dădeau bir cu fugia și își schimbau părerile de la o zi la alta.

Poate că n-a ieșit cu șefia NATO de data asta, dar hai să nu uităm că important e să încercăm mereu. Pentru că doar așa putem arăta că România chiar are ambiții și vrea să conteze în ecuația euro-atlantică. Și cine știe, poate data viitoare vom avea mai mult noroc! 🍀