Sursa poza: Fanatik

Întâlnirea din prima manșă s-a încheiat cu un neiertător 0-2. Un verdict care părea să îngroape orice speranță... oricui, dar nu și lui Bănel. În minutul 69 al partidei următoare, amintirea momentelor sale de glorie a prins viață. A ajuns în careu, a fost atins și a căzut cu grația unui pește răpitor în Deltă, câștigând un penalty. Gabriel Șerban, cu o liniște zen, a convertit lovitura într-un gol: 1-0.

Doar câteva momente mai târziu, Nicoliță a sprintat pe flancul său favorit și a trimis o centrare de o precizie tipică instrumentației militare. Andrei Ciobanu s-a intersectat perfect cu mingea: 2-0, iar scorul general era acum pe egalitate, 2-2. S-a trecut la jocul de nervi frânți și mușchi încordați.

Echipa lui Bănel - „echipa lui Bănel”, cum este cunoscută prin comunitate - a dovedit o mai mare stăpânire de sine la penalty-uri, obținând victoria cu 4-2. Explozii de bucurie, lacrimi de fericire, miros de grătare și îmbrățișări ca în filmele romantice de duminică seara la televizor.

Totuși, această poveste depășește cadrul scorurilor și al promovărilor, fiind cu adevărat despre Bănel, omul din spatele numelui. Despre tinerețea sa, când mergea la antrenamente cu ghetele într-o pungă de rafie, visând către orașul mare într-un microbuz murdar, dar cu speranța pură reflectată în ochii săi și ghetele uzate la picioare.

Bănel a cunoscut emoția sublimă când a îmbrăcat pentru prima dată tricoul echipei naționale, și, după douăzeci de ani, emoțiile sale sunt nealterate, deși acum își arată lacrimile din recunoștință pentru fotbalul la nivel de bază, cel mai autentic.

Într-o lume în care celebritățile efemere își iau rămas bun pe Instagram, Bănel își continuă drumul prin modestie, cu praful terenurilor pe față și sufletul pur. Nu cere bogății, dar este generos în dăruirea sa. El îți dă speranță inclusiv în pierderile la jocuri video, fiind omul care nu se laudă cu obiecte de lux, dar înțelege că adevărata valoare este ceea ce lași în urmă, din inimă.

Acum, la douăzeci de ani după momentele eroice din meciurile cu Betis și Rapid, îl regăsim pe Bănel în iunie, sărbătorind cu o sinceritate dezarmantă promovarea echipei sale în Liga a 3-a. Cu lacrimi în ochi și un zâmbet senin pe buze, el a mărturisit simplu: „Asta e marea mea bucurie acum. Să dau ceva înapoi fotbalului care mi-a dat totul.”

Pentru Bănel Nicoliță, statutul de jucător nu a fost niciodată suficient. El a fost și rămâne un simbol al speranței, al muncii asidue și visului adus la îndeplinire. La Vălenii de Munte, aseară, visul său a triumfat încă o dată.